“Realitatea e otrava care ti se baga pe gat de cei bonavi”

Acu nu stiu daca asta e citat din cineva sau am scris eu mai demult, insa suna bine si continui cu un altceva petrecut mai demult:

Era un fel de sfarsit al lumii, dar nu era ceva rau, adica nu se sfarsea, se schimba…..si ziua s-a facut noapte si toti aveam noi calitati….devenisem un fel de spirite…..eu stiam ce se intampla si ii convingeam pe ceilalti oameni sa mi se alature si sa zburam in univers, unde un zeu ne invata cum trebuie sa traim si cum sa ne folosim de noile calitati……..intors pe pamant am ajuns pe o plaja pustie, arata ca dupa o furtuna, era rasaritul, oceanul era foarte calm si eu eram foarte fericit ca pot intra in ocean( nu mai respiram) si pot inota alaturi de vietatile marine oricat vreau si oricat de liber puteam fi, insa apa era mult prea rece….si apoi m-am intors in oras, era neschimbat si incet-incet imi pierdeam putearea de a zbura, nimeni nu mai zbura…insa eu ma luptam si ma
izbeam de cladiri, apoi cand era de-a dreptul penibil visul meu, m-am trezit

Inca raman fascinat de acel vis si in mintea mea pare la fel de intens ca orice alta amintire